Timpul
Adauga site-ul TIMPUL la favorite! Literatura | Arte vizuale | Arta spectacolului | Utilizator nou
   
Calendar
Calendar
Enciclopedia
Enciclopedia
Festival
Festival
Club
Club
Tineret
Tineret
Revista
Revista
Editura
Editura

Noua adresa de corespondenta a revistei TIMPUL
CP 1677, OP7 - IASI
Introduceti in casuta de mai sus cuvinte cheie sau un nume de artist pe care dorit sa il cautati (ex: interbelic )

Scrisoare cu noutati
Introduceti in casuta de mai jos adresa de e-mail la care vreti sa primiti ultimle noutati
Vreau sa primesc noutatile



Proiecte sustinute
Servicii Web Profesionale

Statistici site
Literatura: 2.871
Arta vizuala: 1.181
Arta spectacolului: 30
Comentarii: 1.522
Membri inregistrati: 1.656
ON: 0 membri / 3 musafiri
Total hituri: 413.641
Total vizitatori unici: 150.791

Link-uri recomandate
@ntonesei's BLOG
A.F.C.N.
Bogdan Ulmu
Casa de cultura "Mihai Ursachi"
Clubul Cinefililor
Dan Lungu
Dorin Tudoran
Editura UAIC
FESTIVALUL EuroART Iasi
Filosofi@lasi
Flacara Iasului
Fotografa
Hobbitul - Emil Brumaru
Hobbitul - Emil Brumaru
Iasi-City
Iasi-City
IASINET
ICR - Romania Culturala
IMPACT FM
IMPACT FM
Ioan T. Morar
Lucian Dan TEODOROVICI
Lumea cartii
Mihai MALAIMARE
NewsIasi
Paul Gorban
Polirom
Primaria Municipiului IASI
Radio Guerrilla
Radio Ia?i
Radio Ia?i
Serban Axinte
Stefan Abageru
StiLL ONline
Suplimentul de cultura
Universitatea "Al.I.Cuza"
Adeb (fragment), Veronica Niculescu - Proza / Literatura

- Fragment -


Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un c?ine, de exemplu, dacă ar cădea ?ntr-o groapă ad?ncă din care nu va putea ieşi peste noapte, nu se va g?ndi la ce se va ?nt?mpla m?ine, nici la cu ce a greşit ieri de a ajuns ?n situaţia asta. Ci numai la clipa de faţă, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colţul camerei doarme, ca o căciuliţă de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin şi ?n c?teva minute a aţipit, ţin?ndu-şi ?n braţe lăbuţele din spate, ca pe nişte jucării preţioase. Visează, ştiu asta pentru că din c?nd ?n c?nd tremură şi spune lucruri numai de el ?nţelese. Mă ridic de la masă şi ?l m?ng?i pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor p?nă la rădăcina nasului şi ?napoi, iar şi iar, ?ncet. Se linişteşte, dar numai p?nă apuc să mă aşez din nou. Apoi tremuratul şi sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile păm?ntului. At?ta trecut ?mpletit ?n trupşorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz şi mă ?ndrăgostesc de vrăbioiul care se ?ndrăgostise de autor. At?t de tare ?nc?t ?ncerca să ?l tragă ?n buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiţi, doar ei doi, p?nă la ad?nci bătr?neţi. Cred că şi Adeb m-ar ?nghesui, dacă ar putea, ?n fotoliul şi ?n visele sale, iar asta ?mi umple ochii de lacrimi şi sufletul de ne?ntemeiată m?ndrie.

*

Desigur că şi acum o visez pe mama. Se ?nt?mplă mai ales seara, c?nd camera se umple de sunetele acelea ?n serpentină, pe care ei le numesc muzică. Pleoapele mi se ?nchid şi dacă sunt foarte, foarte cuminte şi nu mă mişc, după o vreme ?mi apare ea, mare şi caldă. Se culcă pe-o parte şi ?mi oferă toate ţ?ţicile mie, numai mie. Plonjez pe burtă şi ?mping setos cu labele din faţă ?n trupul ei moale, iar laptele ţ?şneşte fierbinte, dulce f?nt?nă arteziană, inund?ndu-mi gura. Fraţii mi se alătură şi ?i simt, de-o parte şi de alta, cum o mulg pe mama şi sforăie fericiţi. Valurile de muzică mă adorm acolo, cu ţ?ţa darnică a mamei ?n bot şi visez rombul maroniu de pe figura ei tristă. ?n visul din vis ?i simt botul cald apuc?ndu-mă de ceafă şi mă las purtat de pe covor, sus, pe canapea. Ameţitoare legănare. Mă linge pe tot corpul, ca să mă răcorească, iar eu tremur tot de fericire. Nu eu, ci fericirea ?nsăşi stă cu burtica plină ?n sus, l?ngă mama.

*

Tata a avut, ?n copilărie, un c?ine. Casa de la Arad era undeva, l?ngă o cale ferată. ?ntr-o zi, trenul i-a tăiat c?inelui un picior. Animalul s-a t?r?t p?nă acasă şi a fost salvat, cu chiu cu vai. După o vreme, a pierdut ?ncă un picior, ?n acelaşi fel. Tata povestea cu un z?mbet trist despre c?nele lui cu două picioare, care a mai supravieţuit ceva vreme şi care părea mereu, şi el, că z?mbeşte. “Doina, c?inii au o figură de parcă ar r?de mereu”, spunea.
Tata a avut un cal alb, c?nd era mic. Mergea cu el ?n poiană şi ?l călărea, se visa viteazul din poveste. A venit războiul şi i l-au luat ruşii. I-au dat ?n schimb o adeverinţă. Băiatul de 11 ani a păstrat cu sfinţenie h?rtia şi s-a bucurat c?nd s-a terminat războiul, pentru că Stalin ?nsuşi avea să-i trimită calul alb ?napoi. Doar aşa scria pe h?rtie, iar ţidula avea şi ştampilă. ?nsă asta desigur că nu s-a ?nt?mplat. ?ntr-o dimineaţă, flăcăul a găsit ?n poieniţă un cal maro, abandonat de soldaţi. L-a luat acasă, bucuros şi i-a pus nume de poveste. L-a iubit şi l-a ?ngrijit, i-a dat chiar şi zahăr din porţia lui mică, deşi nici nu se compara cu calul alb al copilăriei.

3

“Dumitrescu, hai!” Am zbughit-o pe scări, ?n sus, str?ng?ndu-mi cu o m?nă halatul, să nu mi se desfacă; ?n cealaltă mi se bălăngănea bagajul. “Hai, hai, hai!”, striga asistenta băt?nd din palme, mereu cu c?teva scări mai ?n faţa mea. Mă g?ndeam la ce bun alerg aşa, cu sacoşa roz după mine, c?tă vreme nu ştiu dacă voi mai avea vreodată nevoie de tricoul cu Joy Division, de blugii negri ori dacă voi mai privi pozele din micul album improvizat ?nainte să mă internez. ?n două minute eram ?n sala de pregătire. Am v?r?t geanta sub nişte scaune şi am intrat, ?mpinsă de asistenta agitată ca un sifon. ?n sala de operaţie spectacolul ?nt?rzia din cauza mea, actorul cu importantul rol de a se supune, absolut nemişcat, tuturor celorlalţi. Sub reflectoarele orbitoare, ?ntinsă pe masa rece, am privit cele cinci chipuri de deasupră-mi – cu greu mai distingeam figura doctorului, fiindcă toţi erau camuflaţi de echipamentul medical – şi, ?nainte ca anestezicul să ?şi facă efectul, mi-am luat la revedere de la viaţă, pentru orice eventualitate, salut?nd printre pleoapele grele boneta verde care ?mi cerceta deja trupul dezgolit. Am dispărut din lumea asta cu g?ndul că e nespus de trist să ?ţi iei adio aşa, de la o bonetă verde, pe care n-ai mai văzut-o ?nainte, şi că probabil aceasta este ultima imagine cu care aveam să plec din viaţă, un soi de paşaport către lumea de dincolo.
De vină nu era pesimismul meu exagerat, c?t mai ales cuvintele mai multor doctori din Bucureşti, care mă trimiseseră direct pe lumea cealaltă, băt?ndu-mă compătimitor pe umăr, ?n timp ce ?mi adunam jenată şi ?ngrozită hainele pe mine, ?ncerc?nd să iau ?napoi, odată cu ele, secretul pe care ?l ?mpărtăşisem degeaba unor oameni care nu mă puteau ajuta. Descoperisem de c?teva luni că trupul meu nu era totuna cu mine, că ?n el creştea ceva ce nu puteam fi eu. Dacă trupul meu aş fi eu, ?mi spuneam, atunci această tumoare sunt eu, ori asta nu e cu putinţă. Corpul meu produsese ?n ani bucata aceea de carne care făcea toată diferenţa, acum, ?ntre a trăi şi a muri. ?ntre a trăi şi a deveni o ştire alb-negru ?n ziarul color, la care lucram.
Doctorul din Timişoara era primul care ?mi promisese viaţa şi mă agăţasem de cuvintele lui d?ndu-le un caracter definitiv, de necontestat. Cu doar o zi ?nainte, şi cu ?ncă o zi, şi cu ?ncă o zi, mă balansam pe podul masiv de peste Bega, privind la turnurile ascuţite ale Catedralei şi la apa gălbuie, rug?nd v?ntul să decidă de care parte ar trebui să stau. Cu voinţa unei frunze uscate. ?mi t?r?sem nenorocirea ?napoi, la casa părinţilor, ?mbătr?nindu-i cu fiecare zi, cu fiecare oră. V?ntul nu bătea niciodată destul de tare, aşa că reveneam de fiecare dată, eu şi tumoarea mea, aştept?nd deznodăm?ntul cu coatele sprijinite de masa din grădină, sub vişinii neruşinat de plini de viaţă.
M-am trezit legată de pat. Nu m-am mirat de nimic, dec?t de faptul ?nsuşi că m-am trezit. Soră-mea stătea pe scaun şi le spunea bancuri pacientelor, cu veşnica ei vervă fără limite. ?n colţul opus al salonului, un reporter intervieva de zor o bolnavă căreia la fiecare propoziţie ?i curgea din colţul gurii un lichid rozaliu. Camera de luat vederi scotea un sunet discret, continuu, iar ?n ameţeala de după anestezie am avut senzaţia că acela era ?nsuşi sunetul vieţii, care, iată, se derula ca un film la care mă puteam uita, mai nou, şi din afara trupului meu neascultător. Am adormit la loc.
?n c?teva zile, am ?nvăţat să merg. P?nă la oglinda din salon, unde aveam să ?mi regăsesc chipul, p?nă pe hol, de unde puteam vedea iar copacii, p?nă la telefonul din care veneau informaţiile despre redacţie şi despre Adeb, ?nvăluite ?n vocea iubitului meu de departe. Anumite veşti ?mi făceau rău, dar atunci am pus totul pe seama medicamentelor.

*

?ntinsă pe pat, secată de rău, ţineam ?n faţa ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puţin prea de aproape – at?t c?t blana lui să fie uşor neclară. Aşa cum atunci ?l ridicasem pe el spre cer, astfel ?nc?t fondul să fie de culoarea ochilor lui, aşa ţineam acum fotografia ?n sus, cu m?na dreaptă ?ntinsă spre tavan, imagin?ndu-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Şi jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simţeam răsuflarea lui pisicească invad?ndu-mi nările, acoperind mirosul de medicamente şi urină din salon. Şi burtica lui caldă lipindu-se de a mea, lu?ndu-mi durerea, ca atunci c?nd adormea ?n braţele mele, sforăind a linişte deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor ?n zilele acelea de revenire la viaţă, ca de Adeb. M-am ?ntors la Sibiu ?ntr-o zi de iarnă, m?ng?ind ?n tren, pe furiş, colţul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde fineţea firelor ?mi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră ?ngrijorată.
C?nd Iulian mi-a deschis uşa, Adeb, care avea pe atunci vreo trei ani, trona ?ntre braţele unui fotoliu larg şi nici nu s-a sinchisit să vină la mine. M-a privit aşa cum nu aş suporta ?ncă o dată. Cu siguranţă se crezuse abandonat şi, ?n cele două săptăm?ni c?t locuise ?n casa iubitului meu, renunţase să spere. Rombul era mai evident ca oric?nd, lăs?ndu-mă să citesc ?ntre laturile lui, de la ochi p?nă spre botul mofluz, o combinaţie de dezamăgire, reproş, tristeţe.
M-a iertat noaptea, t?rziu, ?n apartamentul nostru cufundat ?n cerneală, pun?ndu-mi nasul rece pe obraz aşa cum ţi-ai aşeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Şi, mai apoi, trăg?nd colţul plapumei cu lăbuţa, ca să ?şi facă loc l?ngă mine. Am pl?ns str?ng?nd ?n braţe boţul de carne care, deşi nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea şi tristeţea lui se reflecta ?n mine ?nzecită, ?nsutită. Şi am promis, ?ncălzindu-i urechile uşurel, să nu ?l mai părăsesc niciodată. Atunci, exact ?n noaptea aceea, c?nd credeam că m-am liniştit odată cu această promisiune, a apărut, ca un revers hidos al medaliei, ?ntrebarea care avea să devină obsedantă: dar dacă mă va părăsi el pe mine? Evidenţa unui răspuns pozitiv, inevitabil, mi-a dat o insomnie teribilă. Am ascultat refrenul sforăitului lui ca pe un c?ntec de leagăn, menit să-mi aducă alinare. Şi acum, după at?ţia ani, sforăitul lui este cea mai frumoasă melodie pe care Adeb mi-o c?ntă.

*

Dacă ?mi las uşor capul pe spate, ca şi cum aş fi o cucoană ?nţepată, burta lui Adeb se lipeşte de pieptul meu. Cu lăbuţele ?ntinse mă atinge pe obraz, subraţul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă ?mping ?n şoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căut?nd să rotunjească culcuşul. Cu braţele mi-l ţin aproape, cu g?ndul la o sferă caldă, perfectă, la ?nălţimea căreia cu umilinţă ?ndrăznesc să visez. Feţele noastre se odihnesc egal pe aceeaşi husă de pernă, cu pitic z?mbăreţ. ?i simt respiraţia pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas şi lapte, sacadată, ca un ceas număr?nd clipe pe care nu le pot ?nţelege. Respirăm, expirăm am?ndoi - ?ncerc să ţin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul ?nsuşi stă pe loc, privindu-ne cu ?ngăduinţă dintre frunzele de filodendron.
Azi am aflat că mama lui Adeb a murit călcată de maşină. Am decis să nu-i spun.

- Fragment -

Nota:
Povestirea "Adeb" face parte din volumul "Adeb", Editura LIMES, Cluj, 2004.

http://site.neogen.ro/veronicadd

Un fragment din aceasta povestire a fost publicat in revista "Timpul", precum si in revista "Atheneum" - British Columbia.


Nr. hituri: 1.334
Adaugat la data: 02:23:03, 17 May 2004
Comentarii material
  • Guruchel: msykcfj, 06:14:00, 20 Apr 2007
  • tiava: jdommnqafde, 02:45:00, 07 May 2007
  • None: Great work. , 19:03:03, 01 Jun 2007
  • None: Thanx, 19:35:03, 01 Jun 2007
  • None: Great work., 12:40:03, 02 Jun 2007
  • None: Antlager cliopter., 18:22:03, 02 Jun 2007