Afar? e o diminea?? de toamn? ce?oas? ?i bîlbîit?. În?untru timpul e cam acela?i. Un unchi de-al meu, înalt, osos ?i nebun, trece periodic pe la dezalcoolizare, pentru c?-?i pierde min?ile în fiecare sear? cu vodka Stolichnaya, pîn? cade cu capul pe mas?. Eu înc? nu-l în?eleg. Este un b?rbat dup? care femeile mai întorc privirea, chiar dac? mîna a-nceput s?-i cam tremure pu?in, cînd, noaptea tîrziu, urineaz? pe statuia soldatului sovietic strigînd c? viseaz? o Românie cu destinul Fran?ei ?i popula?ia Chinei. (Mult mai tîrziu, am în?eles de ce-l iubea Cioran a?a de tare).
Ciorile acoper? Copoul ?i t?cerea schizofrenic? a tramvaielor. Prin fereastra larg deschis?, cîteva vr?bii mai au înc? libertatea s? caute, în camera 77, cele cîteva firmituri de nafur? uscat?, care ne hr?nesc, ?i pe noi, de vreo dou? s?pt?mîni. Aripile cenu?ii sînt p?tate cu oja ta cea neagr?, de cînd le-ai stropit nervoas?, c? ?i-au r?sturnat Chanelul, uitat desf?cut. Era pe cînd m-ai privit pentru prima dat?-n ochi! La nici dou? zile, dup? holocaust, cînd diminea?a era sear? ?i noaptea zi, ai scris cu creionul dermatograf pe faian?a de la du?uri: TE IUBE PÎN S OPRE?TE APA…! ?i apa se oprea cînd ?i-era lumea mai drag?! Aproape c?-mi ciugulesc din palm?, f?cîndu-m? s? visez la soarta bosche-tarului care se crede ba Napoleon, ba Stalin.
În?eleg c?, oricît te-a? gîndi, tu vii din viitor, din alt? vreme. Într-o sear? am b?ut ?ampanie din pantoful t?u, cum am v?zut într-un film rusesc, într-o diminea?? m? a?teptai pe un culoar, lipit? de perete, ca o umbr?, ieri mi-ai dat o bucat? de m?r din gura ta. De multe ori, încremenit pe-acela?i scaun, cum m? aflu, m? consideri o mobil? oarecare. Î?i rîzi de mine, ar?tîndu-mi un sîn, ?i m? la?i s? ghicesc ce se afl? sub jeansii t?i originali, s?-mi imaginez negura luminii, cînd vii peste mine ?i palmele mele coboar? adînc pe sub docul scor?os.
M? dezmeticesc b?t?ile puternice din u??. Aproape dezbr?cat, deschid cu gîndul s?-mi adun for?ele ?i s?-i dau un cap în gur? divinului, care-mi cere în fiecare diminea?? ba fierb?torul, ba vreo dou? coli de scris, în timp ce privirea lui cotrob?ie?te dulceag prin singur?t??ile noastre încrîncenate ?i vulnerabile ca p?catul urcat în credin??. Din spatele heruvimului de meserie – toat? lumea ?tia asta, pentru c? el însu?i se l?udase c?-n pantaloni îi cre?te istoria – un ipochimen cu ochii bulbuca?i se r?sti aproape metafizic: ,,B?, de ce-a?i vopsit, b?, u?a-n negru? C? v? ia mama dracului, dac? pîn? mîni diminea?? nu-i alb? ca lacrima! Zbura?i din lumea asta de nu v? mai vede?i! Protesta?i, ai? Ce crede?i voi, m?, c? noi nu ?tim? ?l de sus nu doarme, m?! Mama voastr? de punki?ti! Gagici ?i poezie, kentane ?i bulane, atîta ?ti?i! B?, pute prea tare a… Rexona!” ?i vocea i se înmuie pe ultimul cuvînt ?i gura lui plesc?i a mare satisfac?ie, rîgîit? cu miros de patricieni ?i dragoste de ?ar?, sau poate a?a mi se p?ru mie… doar mie..
Tu, în schimb, zîmbeai, ca de fiecare dat?, privind gale? sutienul pe care nu reu?eai, sau nu mai doreai s?-l închei. De fapt, un omule? afabil se recomand?, aproape academic, ?i ne ceru politicos s? vopsim u?a cum era la început, sau m?car într-o culoare mai partinic?, optimist? ?i luminoas?, în ton cu zîmbetul unit??ii de granit, sau cu albastrul senin din stema patriei noastre punkiste ?i socialiste.
De-abia acum se leag? lucrurile. Unu’ de la pictur?, din camera vecin?, obi?nuia s? arunce-n u?? un cu?it lung, pe care-l folosea la-ntins culorile ?-alte alea. Era un cu?it vechi, cu mîner negru, lustruit bine ca o baionet?, zicea el c? tac’su, care lucra la un abator, l-a folosit o vreme pe-acas?, la-njunghiatul porcilor de Cr?ciun ?i la intimidarea ?efului de post, pe care-l fug?rea în fiecare toamn?, cînd ?sta îi r?sturna cazanul cu ?uic?.
Într-o sear?, mînjit de vopseluri, ne privi lung ?i t?ios, promi?îndu-ne c? ne face felul, adic? portretul, cum zicea el, dac? tot avem de gînd s? folosim cureaua pe la du?uri. El avea o alt? teorie. Ag??ase-n u??, pe dinafar?, un carton pentru cunosc?tori: ,,Putana ma zoi! Mîn? bun?, cu?it r?u!” Arunca cu sete, înjurînd iubirile ratate la musta??, desenele împr??tiate peste tot, dimine?ile pierdute prin cutele calde, p?tate de istorii, l?sate-n cear?af de fetele plecate-n grab? la du?. În alt? sear?, cînd se f?ceau controale prin debarale ?i con?tiin?e, Sulla ?i consulul Marx – a?a le spuneam eu pupincuri?tilor din rai – au v?zut dezastrul. Zîmbete, repro?uri, promisiuni, strîngeri tov?r??e?ti ?i b?rb?te?ti de mîini, îmbr?ti?ari c?lduroase, ?uturi imaginare in culum.
A doua zi, ascultînd Pink Floyd, pictorul b?rbos a chituit u?a, a cump?rat vopsea ieftin? de la ferometalul din Copou, i-a f?cut cu ochiul vînz?toarei cu minijup?. Dar n-a mai g?sit nici crem ?i nici verde, nici alb?, ci doar neagr? ?i cam vîscoas?. ?i femeia avea p?rul negru, chiar dac? ea nu recuno?tea asta. (Cînd era beat, unchiul meu spunea c? doar asta e culoarea cunoa?terii.) I-a mai r?mas destul? ?i ne-a dat ?i nou?… Erau faine, p?reau capitonate, aristocrate! Zilele treceau ?i tu priveai strada, lipindu-?i obrazul de sticla pr?fuit?, pe dinafar?, ?i te gîndeai la mine, chiar dac?, pe atunci, eu eram totuna cu respira?ia ta.
Pe la miezul nop?ii, cu u?ile în sp?l?tor, cu vreo dou? l?zi de bere ?i cî?iva îngeri disponibili, cu lanterne ?i lumîn?ri, cu?ite ?i lame de ras, cur??am, r?zuiam, cur??am, jupuiam pielea cea neagr? ?i regal?, libert??ile noastre care pu?eau deja a benzen ?i salopete v?rgate, a t?mîie ?i fum de lumînare, a cript? ?i bur?i rev?rsate. Pe atunci, nici unul dintre noi nu ?tia ce înseamn? s? min?i.
Tu-mi spuneai c? privitul în ochi este primul exerci?iu de libertate, primul adev?r care nu se ru?ineaz?, cînd r?mîne-n curu’ gol în fa?a ochiului divin ?i necru??tor. Ne-am desp?r?it pe dos, adic? pu?i pe fapte mari, cu datoria con?tiin?ei împlinite. De aceea, în camer?, cu privirile fulgerate de bucurie, am început s? spargem, mai întîi, paharele, apoi sticlele… rîdeam ?i sp?rgeam, sp?rgeam ?i rîdeam. S?reau cioburile ?i buc??ile de tencuial? prin toate visele noastre tinere, prin fa?a ochilor din ce în ce mai lumino?i ?i mai adînci, mai umezi ?i mai tic?lo?i.
Toate anotimpurile viitoare, postere pe scîndura primului adev?r ru?inos din fundul gr?dinii, toate c?r?ile necitite, mutate o dat? la zece ani, dintr-o cas? în alta, toate iubirile la prima vedere, bipuite-n miez de noapte, toate erau acolo, plutind în cercuri largi de la unul la altul, împingînd, parc?, pere?ii pîn? dincolo de triste?ea ta, de neputin?a noastr? slobozit? de-a trece Dun?rea înot. Am smuls rafturile din pere?i, am r?sturnat paturile, am zdrobit scaunele de calorifer, am sfî?iat hîrtiile scrise ?i nescrise… Mai r?m?seser? întregi doar ferestrele ?i u?a cea imaculat?, ca o curv? de?teapt? ?i despuiat?. Dintr-o dat?, am devenit serios, cînd unul dintre noi se preg?tea s? ?inteasc? fereastra: ,,Nu geamul… c? de afar? vine frigul… mai bine u?a.”

( Dumitru Buzatu, din vol. Cu România în bocanci, Ed, Arvin Press, Bucure?ti, 2008 )